Teoria inteligenţelor multiple aplicată în educaţia preşcolară

 “Unii copii sunt precum nişte roabe:
trebuie să fie împinşi.
Unii sunt precum bărcuţele:
trebuie să fie vâslite.
Unii sunt precum zmeele:
dacă nu le ţii strâns de sfoară
vor zbura departe, sus.
Unii sunt precum pisicuţele:
tare mulţumite când sunt mângâiate.
Unii sunt ca nişte remorci:
folositoare numai când sunt trase.
Unii sunt precum baloanele:
tare uşor de vătămat,
de nu le mânuieşti cu grijă.
Unii sunt mereu
de nădejde şi gata să te-ajute.”

“~El. Schulman Kolumbus~”

 

Scopul lui Haward Gardner este nobil. Scopul Teoriei inteligenţelor multiple este de a evidenţia faptul că suntem toţi atât de diferiţi deoarece toţi avem diferite combinaţii de inteligenţe şi, dacă vom recunoaşte aceasta „cred că vom avea cel puţin o şansă mai bună de a face faţă mai bine numeroaselor probleme cu care ne confruntăm în lume. (…) Poate că dacă reuşim să mobilizăm întreaga gamă de inteligenţe umane şi să le aliem cu un sens etic, vom putea să contribuim la mărirea probabilităţii de supravieţuire pe această planetă şi poate chiar să contribuim la progresul nostru ca specie umană.”

Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”. Şi totuşi, câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de îngrijire şi de exerciţiu. Toţi simt nevoia de recunoaştere şi acceptare. Toţi caută un sprijin în adult şi chiar au nevoie de un anumit control din partea acestuia pe măsură ce îşi dezvoltă încrederea în sine şi dobândesc propria experienţă. Copiii îşi dezvoltă treptat „capacităţile de informare- procesare- numite inteligenţe” – care să le permită să soluţioneze sau să creeze produse.

                               „Aşadar, indivizii nu sunt în mod egal „deştepţi”sau „proşti” în toate circumstanţele, mai degrabă ei prezintă inteligenţe diferite care pot fi preţuite sau ignorate diferit în circumstanţe diferite.” Howard Gardner defineşte inteligenţa ca un „potenţial bio-psihologic care procesează forme specifice de informaţii în formule distincte”.

                                Autorul combate ideea adânc înrădăcinată la nivelul mentalităţii colective conform căreia succesul şcolar (reprezentat de performanţele lingvistice şi logico-matematice) depinde de nivelul de inteligenţă al individului. Cele două inteligenţe sunt cruciale pentru succesul la testele menite să cuantifice intelectul uman şi potenţialul cognitiv (scalele Stanford-Binet), dar ele nu reprezintă cheia succesului în viaţă. De multe ori, situaţiile din viaţa cotidiană nu pot fi rezolvate prin raţionamente sofisticate, calcule strastegice şi raţionamente lingvistice.

                                 Conform teoriei inteligenţelor multiple elaborată de H. Gardner, există şapte tipuri de inteligenţă: lingvistică, muzicală, spaţială, logico-matematică, kinestezică, interpersonală, intrapersonală.  Autorul consideră că relevanţa acestei teorii pentru practica şcolară se poate concretiza în: redimensionarea, extensia concepţiei profesorilor despre inteligenţă, despre modalităţile de predare şi evaluare (evaluare contextualizată). În „Inteligenţe multiple. Noi orizonturi” , H. Gardner  defineşte inteligenţa astfel: „ o capacitate computaţională – o capacitate de a procesa un anumit tip de informaţie – care se găseşte în biologia umană şi în psihologia umană”. „Setului original de inteligenţe” i se adaugă „inteligenţele recent identificate”: inteligenţa naturalistă şi inteligenţa existenţială, aceasta din urmă neacceptată integral :”menţionez această inteligenţă candidat în trecere”. Aşadar, H. Gardner vorbeşte despre „8½ inteligenţe”.

                                 Este binecunoscut rolul expectanţelor profesorilor în evoluţia fiecărui elev. Teoria inteligenţelor multiple duce la 3 concluzii:

  1. Fiecare om dispune de întreaga gamă de inteligenţe.
  2. Nu există doi indivizi care să aibă acelaşi profil intelectual.
  3. Dacă cineva are o inteligenţă puternică, nu înseamnă că acţionează neapărat inteligent.[1]

Aceste afirmaţii implică aspecte importante de natură educaţională, politică şi culturală. Din pun de vedere educaţional, la vârsta preşcolară copiii îşi dezvoltă capacităţi simbolice şi concepţii teoretice (cel puţin la nivel de schiţă) îndeosebi cu ajutorul propriilor interacţiuni spontane cu lumea în care trăiesc. Chiar la vârste mici, copiii sunt câteodată atraşi de domenii specifice (numite experienţe de cristalizare – Walters&Gardner, 1986). Se poate vorbi de o dezvoltare timpurie ca fiind „predomeniu” sau „prebranşă”.

                                  Se ştie că la această vârstă este mai importantă motivaţia decât preformanţa, aşa că este valabil enunţul următor: „pentru majoritatea cazurilor, aceia (copiii) care sunt atraşi sunt mai mult interesaţi decât productivi în domeniul respectiv”. [2]